Ne-am promis că niciodată nu vom țipa la copiii noștri sau nu ne vom întoarce cu răceală într-o ceartă ca mama sau tata.
Dar în momentul critic ne surprindem spunând aceleași fraze, folosind aceleași manipulări, relatează corespondentul .
Scenariul familiei nu este doar o amintire, este un program cusut în algoritmii noștri comportamentali. Învățăm să iubim urmărind primul cuplu din viața noastră – părinții noștri.
Pixabay
Modelul lor de comunicare, de gestionare a conflictelor și de manifestare a tandreții devine o normă inconștientă pentru noi. Chiar dacă a fost disfuncțional, este perceput ca fiind „singura iubire posibilă”, iar noi suntem atrași să îl reproducem.
Psihologii numesc acest fenomen „repetiție forțată”. În mod inconștient, alegem parteneri care ne amintesc din punct de vedere emoțional de adulții semnificativi din copilăria noastră, încercând să „reparăm” vechea traumă, să o redăm cu un final diferit.
Dar, de cele mai multe ori, avem parte mai degrabă de repetiție decât de corecție. De exemplu, fiica unei mame autoritare poate căuta, în subconștient, un partener la fel de dominant, sperând să-i câștige în sfârșit aprobarea și să câștige.
Fiul unui tată distant poate alege femei indisponibile emoțional, căutând să ajungă la cineva la care nu a putut ajunge când era copil. Este o goană epuizantă după fantome.
Recunoașterea acestui mecanism este primul și cel mai important pas către libertate. Trebuie să analizați cu onestitate ce tipare ați moștenit.
Reduci la tăcere conflictele, ca mama ta? Sau explodezi pentru nimic, ca tatăl tău? Îți vezi partenerul ca pe o figură parentală, așteptând salvarea sau aprobarea lui?
Experții în domeniul terapiei de familie vă sfătuiesc să vă faceți propria „genogramă de familie” – o schemă a relațiilor semnificative din familia dumneavoastră, notând scenariile recurente: divorțuri, infidelități, inhibiții emoționale. Acest lucru ajută la a vedea nu o tragedie personală, ci un tipar sistemic care poate fi rupt.
Experiența personală a celor care au făcut această muncă arată că momentul epifaniei poate fi atât amar, cât și eliberator. Îți dai seama că furia sau tăcerea ta glacială nu reprezintă esența ta, ci un limbaj învățat.
Și din moment ce este învățat, este posibil să înveți unul nou, care să fie mai ecologic pentru tine și partenerul tău. Această muncă necesită timp și, adesea, ajutorul unui psiholog.
Dar rezultatul merită – ai ocazia să construiești relații nu pornind de la traume și deficite din copilărie, ci de la o poziție adultă, conștientă. Nu mai ești o marionetă a vechiului program și începi să-ți scrii propriul scenariu.
Ruperea cercului vicios este cel mai curajos act de iubire pentru tine, partenerul tău și viitorii tăi copii. Le oferiți o moștenire diferită – nu un set de răni, ci un exemplu de atașament sănătos. Și este poate cea mai semnificativă transformare pe care o poate face o persoană.
Citește și
- Cum distanța testează sentimentele pentru putere: de ce separarea poate fi nu un dușman, ci un aliat
- De ce râsul lipește relațiile mai bine decât certurile: cum devine umorul cadrul invizibil al unui cuplu